Tot ceea ce măsurăm ne probează sărăcia. Și primul „lucru” pe care îl măsurăm este timpul. Timpul este resursa în privința căreia toți suntem la fel de săraci. Nici măcar religia nu ne oferă timp. Ea ne oferă ceva ce nu putem măsura.

Neexistând o producție de timp real, se găsesc totuși producători de substitute. De fapt, întreaga producție umană este o producție de substitute ale timpului, pentru că toate nevoile umane se reduc, în ultimă instanță, la nevoia de timp.

A-ți „face timp” pentru celălalt este, totuși, un fel de a produce timp – un timp nesubstituibil (a-ți „face timp” pentru tine e o amăgire și chiar o prostie – nimeni nu-și poate face timp pentru el însuși). De aceea, chiar aflat în cea mai strictă solitudine, omul rămâne ființă socială, căci e, totuși, unica modalitate prin care putem, din toată sărăcia noastră, dărui timp. Și suntem oameni numai dăruind timp.

Ce înseamnă să avem pe cineva aproape atunci când ne e greu? Înseamnă că timpul nostru, în astfel de momente, ne apare întreg și puțin. Avem nevoie de timpul altora căci timpul nostru, în „lumina” unui eșec sau a unei nenorociri, ne apare ca încă o pierdere adăugată la pierderea suferită. De fapt, toate nenorocirile, toate eșuările noastre, sunt, în substanța lor, „pierdere de timp”.

Posted in: Idei.
Last Modified: August 31, 2015