Transformarea tezei în argument

Transformarea tezei în argument este o variantă a erorii logice numite petitio principii, adică utilizarea unei teze în argumentarea aceleiași teze. Transformarea pe care o am în vedere este doar o variantă pentru că, în retorica politică (cel puțin în cea românească) între afirmarea tezei și furnizarea de argumente care să o susțină trece, de regulă, o perioadă de timp care permite tezei să primească o (falsă) valoare argumentativă.

De pildă, să luăm câteva teze ce sunt titluri în comunicarea publică a autorităților:

Teză: Pensiile au fost marite

Contra-teză: doar unele pensii, cateva, foarte putine, au fost mărite (cu un ordin de mărime penibil) – lipsesc atât detaliile tezei cât și argumentele factuale sau, măcar, statistice.

Teză: Noul Cod al Muncii elimină munca neagră, chiar și pe cea gri.

Contra-teză: Codul Muncii nu poate acționa în zona evaziunii, eventual, poate transforma în evazioniști și oameni care munceau legal după vechiul Cod.

Teză:  Noua Lege a Educației, prin transferul către învățământul gimnazial a clasei a noua, va duce la scăderea abandonului școlar.

Contra-teză: Abandonul era definit destul de vag în vechea lege, astfel că multe ieșiri din sistem puteau fi interpretate ca abandon sau, alternativ, ca eșec școlar (un copil care nu vine la școală nu este scos din sistem ci i se încheie situația școlară cu rezoluția: repetent pe baza acumulării unui număr de absențe nemotivate peste limita admisă).

Mutarea clasei a noua la gimnaziu clarifică problema vechii legi în sensul în care copilul ce nu mai continuă școala după clasa a noua nu se mai află în situație de abandon ci pleacă „normal” din sistem. În mod evident însă această ieșire, în mileniul trei în care ne aflăm și în drumul victorios către societatea cunoașterii pe care o clamăm oficial ca țintă europeană, rămâne un EȘEC ȘCOLAR major.

Să anticipăm acum ce se va întămpla după o perioadă de timp în discursul oficial. Să spunem … la anul pe vreemea asta:

Toate cele trei contra-teze de mai sus, mult mai puțin vizibile în tematica publică (din diverse motive, presă subordonată sau incompetentă, opoziție slabă și incompetentă, bruiaj comunicațional cu teme irelevante a subiectelor reale, etc) vor fi, probabil, complet uitate. Ceea ce va rămâne sunt tezele care acum vor funcționa ca și argumente. Îmi permit următorul pariu cu privire la „înfățișarea” discursului oficial:

„Guvernul a reușit, într-o perioadă grea, să mărească pensiile pe principiul contributivității, să facă, prin Noul Cod al Muncii pași hotărâți în direcția diminuării muncii la negru și a diminuat prin Noua Lege a Educației, abandonul școlar, exact așa cum am anunțat încă de anul trecut”

Transformarea tezei în argument poate fi explicată operațional și altfel: facem o afirmație, evităm argumentarea și, după o perioadă în care nu facem decât să o repetăm până la golirea ei de sens (pe principiul: decât o conotație negativă, mai bine fără conotație) o prezentăm cu fermitate drept FAPTĂ.

Despre lucrurile complexe

Înainte de a vorbi despre temă este util să spun doua vorbe despre locul în care această temă și-a facut loc în spațiul meu de reflexie. Mă aflu, bântuit de o boală oarecare, internat într-un spital. Spitalul este, în felul lui, un loc în care o parte din fenomenele vieții  sunt simplificate, sunt reduse la o serie de parametri potențial manipulabili în vederea obținerii unui proces terapeutic. Vedeți, să ai un mod de viață sănătos e o chestiune foarte complexă în care intervin o mulțime de variabile, acesta fiind, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor nu trăiesc sănătos. E complicat – nouă ne plac lucrurile simple. În spital însă, lucrurile se simplifică – mâncarea, de pildă, e poate oribilă dar – procedural – garantat sănătoasă. O mare parte a existenței noastre complicate este redusă frust la un regim oarecare: un regim simplu.

Medicii apoi sunt, desigur, perfect conștienți de complexitatea reală care stă în spatele fiecărei boli (de unde și ideea că nu există boli ci numai bolnavi) dar, dacă ați avut norocul să-i cunoașteți ca personalități veți admite faptul că sunt printre cele mai simple ființe umane – superioare, fără nici o urmă de îndoială, dar cu o superioritate ce nu se manifestă în adâncime ci, cumva, profund aristocrat, în partea vizibilă a spiritului, în partea sa cinică, în epiderma trupului social.

În acest spațiu simplificat am avut norocul să am la îndemână un laptop pe care am putut viziona o serie de conferințe TED și, între ele, pe cea a unui cercetător din zona neurologiei, un cercetător cu origini asiatice – Sebastian Seung. Acum, sincer, teza sa cu privire la conectomul uman are o frumusețe aparte și poate fi discutată, dar ideea care mi s-a lipit mie de suflet nu are legătură cu această teză ci cu ceea ce o sfidează așa cum sfidează oricare altă teorie din domeniul neuroștiințelor sau cel al psihologiei. Ideea care m-a frapat (deși e o idee cunoscută pe care orice spirit mediu o poate reconstrui independent de munca cercetătorilor) este cea a îngrozitoarei complexități a creierului uman. O complexitate pe care Seung a știut să o prezinte excelent realizând o performanță reală prin faptul că, deși e o idee comună (toată lumea, dacă e întrebată, va raspunde că da, creierul, mintea umană în genere, sunt niște ceva-uri foarte complicate, aflate cumva la limita misterului) el a știut să o vizualizeze și să o împingă în prim-planul conștiinței mele de umil auditor.

Sub impresia acestei conferințe a lui Seung, pe care, de fapt, o revedeam după un oarecare timp, am vizionat și alte conferințe: a lui Conrad Wolfram caruia i se părea simplu să diminuăm, în educația matematică, partea de calcul „pe hârtie” în ipoteza că ea poate fi livrată, în cea mai mare parte și fără pierderi, calculatoarelor; a lui Daniel Kahneman care instituia o diferență apropape substanțială în tre sinele experimental (sinele prezent) și cel al memoriei (sinele trecutului), aplicând această diferențiere în studiul nivelului de fericire, aplicație care producea o teorie aproape la fel de frumoasă ca și cea despre conectomul uman a lui Seung; în fine, pe ce a lui sir Ken Robinson care, cu un umor britanic de cea mai bună calitate, pleda pentru o revoluție în educație care să îndrepte actul educațional către viitor și nu către transferul de cunoștințe tradițional care, explica el, îi învață pe copii cum să trăiască în limitele unei epoci al care ei nu mai au acces pentru că aparține trecutului.

Ceea ce m-a frapat însă la toți ceilalți, prin comparație cu prelegerea lui Seung, a fost faptul că ei, cu toții, nu au avut nici un moment revelația faptului că domeniul în care își exersează cercetarea este extrem de complex. Probabil la fel de complex ca și creierul uman. Nu au avut, sau au omis să transmită, șocul cognitiv pe care asiaticul l-a exprimat foarte plastic:

„Și un neuron, ei bine, e mai mic decât creierul. Și acesta e doar un creier de șoarece. Care e mult mai mic decât creierul uman.

Când le arăt prietenilor mei asta, uneori îmi spun:

„Ști, Sebastian, mai bine ai renunța. Neurologia e fără speranță.””

Întradevăr, să spui, precum Kahneman, că, în studiul nivelului de fericire, distincția dintre sinele experimental și cel memorabil este esențială, este foarte important dar, mi se pare mie, este de asemenea important să realizezi că, realizarea ta teoretică, această distincție, acoperă o suprafață cognitivă comparabilă cu cea realizată de studiul neuronului de șoarece. În aprecierea nivelului de fericire intervin atât de multe alte variabile, multe dintre ele imposibil de transformat în parametrii operaționali, încât a produce o întreagă teorie despre fericire pe baza numitei distincții e o cale sigură către suprasimplificarea unui domeniu fără a avea măcar scuza unui scop terapeutic (din acest punct de vedere, suprasimplificările operate de Freud în psihanaliză sunt mult mai justificate, chiar dacă criticate, de orizontul terapiei exersată de el).

La fel și în privința educației. A propune o revoluție în educație, poate fi justificat prin scop. Scop care poate fi verificat. Dar, stați puțin! Lucrurile aici nu sunt atât de simple. Chiar dacă proiectarea educației din perspectiva scopului e o practică curentă, nu ar trebui nici un moment să pierzi din vedere complexitatea îngrozitoare a domeniului, complexitate care este însoțită și de ireversibilitatea relativă a actului educațional. Este generos și nobil să propui un model educațional orientat către viitor, bazat pe creativitate, dar când te apropii de concret, când te apuci să inferezi ultimele consecințe ale revoluției tale, vei constata că mulțimea consecințelor este imensă, pe de o parte, și că multe dintre acestea sunt imprevizibile, pe de altă parte. Ultima revoluție în educație, mă tem că a păcătuit tocmai prin lipsa de viziune în privinnța consecințelor și, mai ales, prin lipsa de viziune asupra cantității acestor consecințe.

Poate că o asumare a complexității domeniilor pe care le cercetăm ne-ar face mai prudenți în asaltul teoretic asupra realității. Poate că dacă, înainte de a face revoluții și reforme, am realiza că, de fapt toate aceste demersuri trebuie proiectate pe durate mari de timp, pe măsura complexității lor, am limita nivelul de entropie la nivelul impactului asupra realității, am realiza poate, precum constructorii medievali de catedrale, că o viață de om e insuficientă pentru a realiza ceva cu adevărat măreț dar este suficientă pentru a transmite mai departe o viziune bine temperată.

Despre Economie cu Tim Jackson!

„Este o poveste despre noi, oamenii, care suntem convinsi sa cheltuim bani pe care nu-i avem pe lucruri de care nu avem nevoie pentru a crea impresii care nu vor rezista in timp asupra unor oameni cărora nu le pasă.”T. Jackson

Mediaș Mentorship

Am participat astăzi, împreună cu 11 elevi din clasa a IX-a A (unde dirijez de zor), la prima manifestare a unui proiect remarcabil pentru Mediaș: Mediaș Mentorship. Proiectul este inițiat de un spirit viu al Mediașului, d-nul Mircea Hodârnău (Radio Ring Mediaș) și beneficiază de găzduirea generoasă a Centrului De Documentare si Informare Gaze Naturale Medias (din cadrul Muzeului Gazului).

„Evenimentul ofera tinerilor posibilitatea de a fi indrumati in cariera si de a obtine sfaturi despre domeniul lor de interes de la profesionisti din diverse companii si organizatii mediesene.” (M. Hodârnău)

Prima personalitate propusă de proiect tinerilor medieșeni (dintre care publicul țintă este reprezentat de elevii de liceu) a fost Ronald Hermann pe care aș putea fără îndoială să-l prezint ca medic stomatolog implicat în acțiuni de voluntariat în zonele sărace și izolate ale lumii, ceea ce ar fi concis și corect dar, procedând în acest fel, aș rata cu siguranță personalitatea impresionantă pe care acest om o are, personalitate foarte rară în Romania.

Cu atât mai rară în Mediaș.

Nici n-am să încerc un asemenea demers. Omul nostru poate fi de altfel cunoscut cu ușurință din cele câteva apariții în massmedia, destul de accesibile via internet (și chiar prezentarea de care noi și internauții care au „prins” transmiterea în direct a evenimentului, ne-am bucurat în timp real, va fi disponibilă curând pe web – promit să pun și eu un link).

Ceea ce mi se pare important de reținut acum, repede și la cald până nu-mi vin tot felul de idei deștepte, este faptul că elevii care au participat au avut parte de o întâlnire pe care cu siguranță nu o vor uita. De unde de dimineață dezvoltam față de ei tot felul de strategii de marketing pentru a-i convinge, la iesire erau ferm hotărâți să participe și la următoarele întâlniri propuse de proiect (detalii AICI).

Într-un cuvânt, felicitări organizatorilor și, mai cu seamă, mentorului zilei de azi!

Premiul social

Ce înseamnă premiu social? Conform unei definții (sociologice) premiul social este ceea ce societatea este la un moment dat dispusă să-ți ofere pentru ceea ce performezi în zona de schimb social.

Indivizii muncesc, acționează în fel și chip, pentru a obține, fix în această ordine, prestigiu, bani și integrare într-un grup de referință (banii vin pe locul doi pentru că ei sunt mai mult mijloc decât premiu propriu-zis).

Sunt profesii care sunt practicate doar pentru prestigiu și integrare și mai puțin pentru bani (să fi dascăl, de pildă), după cum sunt profesii care se practică exclusiv pentru bani.

A fi însă dascăl, în acest moment, din perspectiva și cu viziunea unui premiu din cele de mai sus, e pură prostie. Prestigiul social al profesorului se apropie, ca altitudine, de cel al muncilor necalificate; de bani … nu mai spun nimic; despre integrare pot spune doar atât: sub presiunea malversațiunilor de tot soiul, de la susul trebi către josul ei, profesorii devin, încet,  o masă autistă și isterică de oameni apăsați de blestemul de a fi ales greșit în viață.

 

Educational software

Firma SIVECO face softuri pe care, apoi, profesorii trebuie să le învețe, apoi, trebuie să le utilizeze, apoi, cei mai pricepuți în învățat și utilizat trebuie  să învețe pe alții. Poblema e că, în enumerarea de mai sus, nimic nu e ceea ce pare a fi: softurile firmei SIVECO nu sunt utilizate (din diverse motivații); profesorii învață să dea cu click-ul pe o suprafață de lucru care (opinie proprie) e prea complicată pentru profesori și prea restrictivă pentru programatori; cei mai pricepuți în dat cu click-ul, dintre profesori, nu pot învăța pe alții pentru că, vorba reclamei, un click te duce mai departe, dar … (aici vine partea cu inteligența).

O vorbă bună

Viața  nu este altceva decât o cronică a lucrurilor neașteptate

Varujan Vosganian